# Sașa-Liviu STOIANOVICI, muzician

Discursurile naționaliste cu accente xenofobe au devenit tot mai prezente în țările din Europa de Est, atît în media tradițională și în cea online, cît și în spectrul politic. În contextul redefinirilor constante ale noțiunilor de identitate, apartenență, naționalism, multiculturalism, e nevoie de o reevaluare a culturii naționale românești cu ajutorul unor perspective cît mai diverse. Ancheta de față își propune să înceapă această discuție.

În ce măsură originea etnică sau apartenența la o minoritate conlocuitoare ori la o comunitate culturală specifică (din țară sau din afara granițelor) au presupus un impact asupra formării și parcursului dvs. în carieră?

S.L.S.: Bănățean fiind, născut și crescut în Timișoara, am trăit o bună parte a copilăriei și adolescenței auzind - de multe ori chiar în familie - vocile diverselor neamuri (unguri, nemți, sîrbi) care alcătuiau țesătura multiculturală a orașului. Ca adolescent intrat "la arte", mi-am bătut capul însă cu spații geografice și temporale ceva mai îndepărtate: impresioniștii și expresioniștii, fauviștii, școala de pictură de la New York, muzica rock ori cea cult-contemporană, experimentală, exercitau o fascinație mai mare decît guslarii care tot apăreau la emisiunile televiziunii iugoslave, cîntîndu-și litaniile. (Guslar = interpret la guslă - instrument cordofon cu arcuș, din Balcani; guslarul se acompaniază cu instrumentul, în timp ce interpretează diverse cîntece epice.) Deși eram atașat afectiv din copilărie de Iugoslavia și implicit de Serbia, unde locuiau rude de-ale noastre, fosta "Americă a Balcanilor" m-a scuturat pentru prima dată cu putere în perioada facultății, odată cu descoperirea unor fotografii vechi de familie a bunicii unei verișoare de-ale mele. Într-una dintre imaginile acelea mici, cît să le ții în portofel sau în batistă, apărea "Baba" Radmila, verișoară primară a bunicului meu Dragomir - atunci o copilă ce privea ușor încruntată spre obiectivul aparatului de fotografiat, așezată alături de părinții ei. În altă fotografie, cîțiva mustăcioși - unii vag amuzați - ședeau pe ulița satului în cine-știe-ce-zi-a-cine-știe-cărui-an al deceniului patru din secolul trecut.  Fără să vrea, locuitorii celor două imagini m-au urmărit de atunci încoace pentru multă vreme. I-am dus cu mine, animați, în subsolul Muzeului de Artă din Timișoara, ori la Maastricht, în seara în care am pus pentru prima dată în scenă o acțiune performativă cu hrană, imagine și sunet. Publicului aflat în galeria de artă îi povesteam însă de altele, mai românești, în timp ce găteam mămăligă. Sîrbii pluteau tăcuți, pe un ecran lateral.

Se regăsește și/sau e important să se regăsească acest aspect al apartenenței culturale în activitatea dvs. artistică?

S.L.S.: "Umbrele strămoșilor uitați" - prima acțiune artistică în care am animat și proiectat imaginile găsite în satul sîrbesc al rudelor mele, e inspirată de filmul lui Paradjanov, de la care am luat titlul fără să clipesc, ca formă de eternă recunoștință. Proiectul a fost definitoriu pentru un anumit aspect al artei mele vizuale, într-o perioadă în care săpam după strigoii unui trecut recent care nu-mi crease atîtea întrebări în vremea în care eram pionier al patriei noastre RSR. Din momentul în care m-am apucat însă de făcut muzică, ramura balcanică și-a transmis porunca: va fi ca puterea ei să iasă la lumină, prin cîntece, prin instrumente, prin povești. Acum, marcă sonoră a formației mele Balkan Taksim, slavismul și balcanismul, se combină, ca după o rețetă de extracție bizantin-otomană, cu doinirile oierilor de pe la noi, ale căror turme bătătoreau odată potecile Carpaților, ajungînd pînă la podul de pe Drina.

Descrieți într-un paragraf starea culturii române în acest moment din perspectiva domeniului dvs. de activitate artistică (film, teatru, literatură, arte vizuale, muzică).

S.L.S.: Oarecum claustrat, am urmărit evenimentele culturale din România anului trecut cu o jumătate de ochi. Ocupat pînă peste sprîncene cu finalizarea muzicii albumului de debut Balkan Taksim, prins în ițele ajustării graficii copertei discului, a traducerii textelor - poezii scrise în tot felul de limbi și dialecte -, mi-a rămas puțin timp pentru a mă bucura de reușitele culturale ale perioadei. Am ieșit rar, la cîte un eveniment de galerie, ori - în momente de relaxare - cînd au existat concerte. M-au bucurat toate, le-am perceput ca pe niște lucruri rare și prețioase, împlinite de oameni temerari.