# Krista SZÖCS, scriitoare

Discursurile naționaliste cu accente xenofobe au devenit tot mai prezente în țările din Europa de Est, atît în media tradițională și în cea online, cît și în spectrul politic. În contextul redefinirilor constante ale noțiunilor de identitate, apartenență, naționalism, multiculturalism, e nevoie de o reevaluare a culturii naționale românești cu ajutorul unor perspective cît mai diverse. Ancheta de față își propune să înceapă această discuție.

În ce măsură originea etnică sau apartenența la o minoritate conlocuitoare ori la o comunitate culturală specifică (din țară sau din afara granițelor) au presupus un impact asupra formării și parcursului dvs. în carieră?

K.S.: Am auzit-o adeseori pe mama, cînd eram mică, vorbind săsește, dar nu am reușit niciodată să vorbesc și eu, germana am învățat-o deja la maturitate, singură. Fiind cea mai mică dintre surori, nu am prins nici perioada cînd, în cartierul unde am crescut, mama spunea că a fost o mică comunitate de sași. Că sînt într-adevăr săsoaică, așa cum mă strigau vecinii, simțeam doar cînd mergeam în Moșna, la Gerda Tant, și mîncam henklesch. Era mereu minunat să mă întorc în locurile care au fost martore la un fel de ficțiune. Partea de unguroaică, de unde provine și numele de familie, nu am explorat-o nici 5%, nu pentru că nu mi-aș fi dorit, dar pentru că nu am avut sursele necesare pentru asta. Dar în România nu am simțit niciodată că originea mea etnică ar fi contat, nu am fost împiedicată sau avantajată în fața unor lucruri importante. În Germania, în schimb, chiar dacă aici e vorba despre naționalitate și nu de etnie, am simțit adeseori cum doar cuvîntul româncă poate schimba atît de multe perspective, cum se poate urmări cu privirea indiferența.

Se regăsește și/sau e important să se regăsească acest aspect al apartenenței culturale în activitatea dvs. artistică?

K.S.: Paul Celan a scris în limba germană și a fost loial acesteia, chiar dacă în Germania nu s-a simțit acasă, iar prin asta a reușit să sublinieze aspecte fără de care poemelor lui le-ar fi lipsit o anumită conștientizare. A construit imagini care altfel nu ar fi fost asociate cu identitatea și limbajul. Pentru poezia lui, acest aspect nu doar că a fost important, dar a fost adjuvantul fără de care arta lui nu ar fi prins formă. În schimb, dacă scrisul sau arta cuiva nu necesită tratarea acestei probleme, iar direcția interiorului e alta către exterior, atunci acest aspect poate să lipsească și produsul final să nu aibă nevoie de explicații adiționale, ca un asterisc la final de pagină pe care dacă nu îl citești, textul rămîne o dilemă. În poezia mea nu se regăsește acest aspect, sau nu voluntar, și nu știu cum aș putea oricum să o fac și să fie relevant într-un timp în care am impresia că ne repezim să punem etichete.

Descrieți într-un paragraf starea culturii române în acest moment din perspectiva domeniului dvs. de activitate artistică (film, teatru, literatură, arte vizuale, muzică).

K.S.: E complicat să vorbești despre starea culturii române într-un an aflat încă în pandemie. S-au amînat tîrguri de carte, festivaluri, lansări, întîlniri care ajutau mult la o migrare necesară a literaturii. Totuși, s-au publicat cărți, s-au dat premii (online), avem edituri noi, se traduce, ceea ce demonstrează că, în ciuda oricăror impedimente, literatura poate să rămînă semnificativă chiar și în vremuri cînd multe dintre speranțe par că se duc, se răspîndesc în ninsoare. E nevoie, așadar, doar de o așteptare încordată și literatura, în special poezia, poate să fie iarăși mai aproape, la propriu, de cititori.