Motorul culturii naționale – în service

Cultura națională în 2021 ar trebui să fie incluzivă, responsabilă social, bazată pe multidisciplinaritate și diversitate. 

Acest nou deceniu stă cu siguranță sub semnul digitalului, orice criză globală și epocă neagră au adus cu sine inovație și progres necesar, evoluția apare de cele mai multe ori atunci cînd omenirea se confruntă cu un fel sau altul de damnare. 

A trecut aproape un an de la începutul unei crize globale nemaitrăite de generațiile noastre, un an odios din punctul de vedere al sănătății, socialului, al limitărilor și restricțiilor impuse, dar o experiență care va inova și transforma definitiv accesul la cultură și trecerea în digital. Pentru prima dată, nu trebuie să călătorești fizic la un festival de film, într-o sală de cinematograf, la teatru, pentru a urmări un film sau o piesă de teatru. Din ce în ce mai multe muzee pot fi vizitate virtual, din ce în ce mai mulți artiști își împărtășesc munca în social media și pe platforme digitale. 

Cultura a devenit într-adevăr mai accesibilă, trecerea în digital s-a întîmplat subit și iminent, însă aceste transformări trebuie să vină la pachet cu o abordare diferită a instituțiilor publice finanțatoare și cu accesul la tehnologie, informație și un discernămînt al publicului dezvoltat în prealabil. 

Cu siguranță, există aspecte pozitive în orice prăpastie, pînă și o gaură neagră din spațiu s-a descoperit că nu transformă totul în materie moartă, că mai regurgitează niște viață înapoi în univers. Un alt cîștig pentru cultură, pe care l-am observat în ultimul an și care continuă să se contureze, este interesul mai amplu și revigorant pentru inițiativele și abordările multidisciplinare. Dacă pînă recent, artistul era preocupat doar de propriul lui domeniu, de multe ori chiar desconsiderîndu-le pe celelalte, aceste perspective, întrucîtva lipsite de altruismul necesar creației, s-au mai domolit, iar artiștii au început să se deschidă spre colaborări cu alți artiști, creînd bunuri culturale noi și proaspete; un astfel de exemplu este realizarea de video-poeme, o manieră prin care poezia contemporană ajunge la public (tînăr, mai ales) împreună cu noi arhitecturi ale sunetului și video 4K. Le recomand cititorilor să caute Cenaclub pe YouTube, pentru a înțelege mai bine și pentru a descoperi poezie nouă, abordată într-o manieră nouă. 

Pe de altă parte, apare întrebarea ce se întîmplă cu umanitatea, atunci cînd la un eveniment cultural interacționezi doar cu ecranul rece și aseptic al vreunui gadget devenit un bun sine qua non. Și ce se întîmplă cu artiștii independenți care au refuzat să se alinieze trend-ului local al epocii și să se angajeze la marile corporații, practicîndu-și arta în timpul liber? Ce se întîmplă cu publicul din România, care era deja suficient de segregat și înainte de pandemie? 

Din aceste perspective dezolante, consider că motorul cultural al țării se va îneca de cîteva ori înainte să repornească așa cum trebuie și acest lucru se va întîmpla din mai multe motive – din punctul de vedere al creatorului de conținut și de expresie, este destul de simplu: arta nu se naște pe stomacul gol. Sigur că mereu au existat voci care să susțină afirmația conform căreia, în cele mai întunecate epoci, creativitatea a șiroit din abundență și că arta adevărată se naște cel mai adesea din suferință. Acelea erau totuși vremuri și societăți în care artistul era ajutat de mecena, de patroni ai artelor, în care artistul nu avea de plătit chirie în capitala unei țări din Europa de Est și nu trebuia să creeze în același loc în care lucra, nevoit și să hrănească și să întrețină unul sau mai mulți copii prinși cu școala online, toate acestea încercînd să se reinventeze pentru a reuși să pună pîine pe masă. 

Poate că aceste vremuri vor fi transpuse în artă mai degrabă după ce vor fi fost dezamorsate, va mai trece probabil un timp pînă cînd pandemia va deveni o sursă pentru bunuri culturale de calitate. Dar nu avem timp să ne plîngem și nici nu se cade, poporul român este prea obișnuit cu văicăreala, m-aș bucura mai degrabă să fim mai constructivi, să ne adunăm în contexte potrivite și să încercăm să găsim soluții pe care să le propunem administrației, instituțiilor, de la cel mai mic nivel la cel mai mare. Deplîngerea nu a salvat niciodată pe nimeni. 

Minorități și identități 

Minoritățile poartă traume transmise din generație în generație – genocid, holocaust sau exil.  

Este esențial, atunci cînd ne referim la cultura națională, să discutăm despre minorități și identități și voi face încerca să fac acest lucru nu în calitate de poetă, ci în calitate de manager cultural. Timp de nouă ani am lucrat pentru proiecte culturale care și-au propus să educe și să rafineze gusturile publicului larg în privința cinema-ului de autor și culturii minorităților din România și din Europa. Oamenilor le este frică de ceea ce nu cunosc, prejudecățile apar atunci cînd nu există informare și se transmit cu o viteză uluitoare, din individ în individ, devenind sursa rasismului, a urii, din care se trag multe alte probleme care infectează societatea. 

Fiind eu însămi armeancă, sînt uluită de faptul că există în continuare, inclusiv în cercurile de intelectuali, persoane care nu fac diferența între armeni și aromâni sau care nu au habar despre genocidul din 1915. Ce așteptări să ai atunci cînd, în școlile din România (și nu numai), nu se oferă nici la istorie, nici la educație civică măcar, informații despre contextul în care au ajuns romii, armenii, aromânii, lipovenii etc. pe teritoriul României, care a fost parcursul lor începînd din acel moment, care sînt valorile și credințele lor. 

Pe de altă parte, se propovăduiește toleranța, dar nu de toleranță este nevoie, ci de înțelegere și de acceptare, care nu pot apărea altfel decît organic, prin educație. Aceasta este o miză importantă pe care România ar trebui să și-o asume la scară largă.  

Aș vrea să împărtășesc un exemplu pe care l-am pus în practică în acest sens, în anul 2016, în plină criză europeană a refugiaților și într-o atmosferă irespirabilă de ură care ieșea prin toți porii social media, presei și chiar în mediile artistice și academic – în perioada aceea, încă se mai întîmpla Balkanik Festival, un eveniment care de la început și-a propus să aducă oamenii împreună, tinerii români împreună cu minoritățile etnice și turiștii străini. Am ținut foarte mult ca în anul acela să aducem un artist sirian pe scena festivalului și l-am invitat pe Omar Souleyman, dar am ținut și mai mult ca publicul lui să nu fie publicul clasic de tineri nonconformiști din București, așa că am creat materiale promoționale speciale pe care le-am răspîndit în comunitățile de arabi din oraș, mai ales în Colentina, am făcut parteneriate cu restaurante și cafenele frecventate de ei. Rezultatul a fost un public pe care nu-l mai văzusem pînă atunci în România, tineri din toată lumea dansînd și cîntînd împreună cu cetățeni din Orientul Mic și Mijlociu, stabiliți în România. 

Doar apropiindu-te în profunzime de oameni aparținînd unor culturi diferite poți elimina prejudecățile, avem nevoie de o cultură incluzivă și nu în mod forțat, ci prin înțelegere, educație și crearea unor contexte favorabile manifestării acestor două mari necesități.  

Bucureștiul are șansa să devină un pol cultural regional, un melting pot autentic și onest, orientat către diversitate și multiculturalitate așa cum era Istanbulul, bineînțeles, înainte de epoca Erdogan. Există suficiente evenimente mainstream care se întîmplă în vestul României, există din abundență evenimente care încă mai promovează forme de pseudocultură cu geneza în epoca ceaușistă și destule evenimente care promovează ca fiind artă orice creație banală și lipsită de originalitate. Autoritățile publice au datoria să finanțeze proiecte culturale, considerînd cultura o prioritate. 

Pentru prima dată după mulți ani (în care autoritățile locale au organizat cu sume exorbitante evenimente fără să țină cont de calitate, desegregarea publicului, valoare, exotizînd etc.), sînt optimistă că, după ultimele alegeri, instituțiile statului vor fi mai deschise în a susține evenimentele și arta celor care vor să aducă în spațiul public originalitate, valoare, abordări incluzive și responsabile civic și din punctul de vedere al mediului înconjurător. 

Ligia Keșișian este poetă, traducătoare și manager cultural. Ultima carte publicată: Miss Houdini, Charmides, 2019.