Szilárd Miklós, După război e înainte de război, 2007, instalație, "GPS - Unknown Scene", Muzeul Ernst, Budapesta

Data:

Evreii din România în context european - asemănări şi deosebiri

Andrei OIŞTEANU

De ce sînt evreii din România altfel? Un răspuns simplu la această întrebare cvasi-retorică ar suna cam aşa: evreii din România sînt altfel pentru că (şi în măsura în care) România este altfel (Vezi Lucian Boia, volumul De ce este România altfel, 2012). Tema este mult prea vastă ca să o abordez acum în toată complexitatea ei. Voi încerca doar să punctez cîteva elemente mai specifice comunităţii evreieşti din România. Astfel, voi scoate doar cîteva stafide din cozonac.

România (şi implicit comunitatea evreiască din România) s-a aflat mereu la marginea şi la intersecţia marilor imperii şi civilizaţii, într-o zonă multi-culturală şi multi-cultuală, la confluenţa unor importante şi bine constituite spaţii socio-politice, etno-lingvistice şi cultural-confesionale. La graniţa dintre spaţiul catolic, ortodox şi islamic, la intersecţia dintre imperiile habsburgic, ţarist şi otoman, sub influenţa celor trei poli culturali: Viena, Petersburg şi Istanbul. Undeva între centrul, estul şi sud-estul Europei. Se spune că prin 1843 un englez de la Royal Geographical Society (fondată în 1830) a făcut nişte calcule matematice şi a ajuns la concluzia că "centrul" geografic al Europei se află într-un ştetl de pe Prut, din Bucovina, numit Noua Suliţă (Novoseliţa). Tot acolo se întîlneau graniţele celor trei mari imperii (triplex confinium). Vrînd să petreacă aceeaşi zi în trei imperii diferite, el s-ar fi dus în singurul loc de pe pămînt unde această performanţă era atunci posibilă. Călătorul englez ar fi băut ceai în Rusia, cafea în Turcia şi vin în Austria, stînd aşezat pe un scaun cu trei picioare, fiecare înfipt în alt imperiu.

Comunitatea evreiască din România are un specific aparte şi datorită coabitării dintre evreii sefarzi (de limbă ladino) şi cei aşkenazi (de limbă idiş), care au avut rituale de cult parţial diferite şi sinagogi, băi rituale şi cimitire separate. De regulă, la sud de România au predominat comunităţile de evrei sefarzi, iar la nord cele de evrei aşkenazi. Spaţiul românesc a beneficiat de ambele comunităţi, coabitare care a îmbogăţit viaţa lor culturală şi cultuală. După expulzarea evreilor din Spania (1492) şi Portugalia (1497), aceştia au fost primiţi cu braţele deschise în Imperiul Otoman (Recent, în aprilie 2013, Parlamentul lusitan a adoptat în unanimitate o lege care permite obţinerea cetăţeniei portugheze de către descendenţii evreilor expulzaţi din Portugalia la sfîrşitul secolului al XV-lea de către suveranul Manuel I. Este un act normativ fără efecte practice şi juridice prea mari, dar cu implicaţii simbolice majore. "Este o zi istorică - a declarat deputatul portughez José Ribeiro e Castro. O zi a reparării [...] în care restabilim legăturile după aproximativ 520 de ani de separare forţată. Dorim din nou revenirea tuturor celor care n-ar fi trebuit să plece niciodată").

Neînţelegînd decizia regilor Spaniei de a-i expulza pe evrei, Sultanul Baiazid al II-lea (1481-1512) şi-a exprimat deschis rezervele faţă de inteligenţa reginei Isabella a Castiliei şi a regelui Ferdinand al Aragonului (intraţi în istorie sub numele de reyes católicos). Evreii sefarzi au umplut Europa de Sud-Est de jos în sus, ca pe un pahar (Atena, Salonic, Sarajevo, Belgrad, Sofia), ajungînd pînă în sudul spaţiului românesc: Timişoara, Craiova, Giurgiu, Bucureşti, Ploieşti, Galaţi, Brăila, Constanţa. De altfel, primele atestări documentare ale comunităţilor evreieşti din Timişoara, Bucureşti, Galaţi etc. datează din secolul al XVI-lea şi se referă anume la evrei sefarzi.

Evenimentul fundamental care a marcat substanţial diferenţa dintre evreii din România şi ceilalţi evrei din centrul şi vestul Europei a fost adoptarea Constituţiei din 1866. Este vorba mai ales de adoptarea articolului 7 din Legea fundamentală, prin care se condiţiona cetăţenia română de apartenenţa la religia creştină: "Numai străinii de rit creştin pot dobîndi calitatea de [cetăţean] român". O decizie politică, cu rădăcini economice. Ca presiune exercitată asupra Adunării constituante, tîrgoveţii bucureşteni au atacat şi distrus parţial Templul Coral, aflat atunci, în 1866, în construcţie. Fiind în plină ascensiune, mica şi marea burghezie românească vroia să aibă un important avantaj în competiţia cu mica şi marea burghezie evreiască. O lespede de mormînt a căzut peste visul de emancipare politică a evreilor români. O lespede care a fost ridicată abia peste jumătate de socol, evreii din România fiind ultimii din Europa care au primit cetăţenia (1919-1923). Această situaţie a produs o imensă dezamăgire în rîndul evreilor români. O imensă dezamăgire, dar şi (conştient sau nu) o modificare de strategie. În locul unui proces rapid de integrare a evreilor în societatea românească, s-a produs un proces de relativă izolare. Asistăm în epocă - împotriva unui Zeitgeist Central European - la mărirea gradului de constituire a unor instituţii evreieşti proprii, inclusiv culturale. Întemeierea, anume în România (la Iaşi) şi anume în 1876 (fapt atestat de o cronică semnată de Mihai Eminescu în Curierul de Iaşi), a primului teatru evreiesc de limbă idiş din lume este un simptom al acestui fenomen.

În epocă, viaţa comunităţii evreieşti din Ţările Române era esenţial diferită atît de viaţa evreilor din vest, cît şi a celor din est. În 1867 evreii din Austro-Ungaria se emancipează politic, după cei din Franţa (1790), Olanda (1796; Convenţia Naţională din 2 septembrie 1796 a decis următoarele: "Niciun evreu nu va putea să fie exclus din drepturile şi beneficiile care decurg din cetăţenia Republicii Batave"), Belgia (1830), Germania (1811-1871), Italia (1848-1870) etc. Prin Constituţia adoptată în 1866 România a ratat un moment esenţial de sincronizare cu Europa Centrală. Locuitorii Ungariei devin cetăţeni ai "naţiunii maghiare", naţiune politică şi nu etnică. Devin cu toţii maghiari - de confesiune catolică, protestantă sau mozaică. Evreii sînt maghiarofoni şi se integrează (sau chiar se asimilează) în "societatea gazdă". (Şi azi, la recensămîntul din România, rezultă mai mulţi mozaici decît evrei, pentru că evreii din Transilvania se declară mozaici ca religie şi maghiari ca etnie). Evident însă, antisemitismul din Austro-Ungaria persistă. Apariţia la sfîrşitul secolului al XIX-lea a primarului antisemit Karl Lueger la Viena şi, ca reacţie, cea a sionistului Theodor Herzl spun multe. Anume în această parte a continentului, în Europa Centrală, şi anume în această epocă, este forjat pentru prima dată (de către publicistul german Wilhelm Marr, în 1879) termenul anti-semitism. Sintagmă care va face o carieră prodigioasă şi nefericită. Cu toate acestea, intelectualii evrei din Europa Centrală nu-şi vor călăuzi eforturile anume spre izolare (prin înfiinţarea unor instituţii de păstrare a identităţii culturale), ci - conform principiilor iluminismului - spre integrare în cultura germană. Ei au urmat sfatul iluministului evreo-german Moses Mendelssohn: "Fiţi nemţi pe stradă şi evrei în casă". O teorie riscantă, care a dus la creştinarea multor evrei central-europeni, inclusiv din propria sa familie (precum nepotul său Felix Mendelssohn Bartholdy).

În schimb, în Rusia ţaristă nici nu se punea problema emancipării evreilor. Aceştia erau aspru discriminaţi socio-politic. Tot în 1876 şi tot în Curierul de Iaşi Mihai Eminescu scria că "evreul austriecesc" călător în Rusia riscă "să i se taie cu de-a sila barba, perciunii şi poalele caftanului". A fost epoca marilor pogromuri (pogrom ‒ termen rusesc!) din vestul imperiului rus, frecvente mai ales după asasinarea de către narodnici a ţarului Alexandru al II-lea (1881). La evreii din Rusia a apărut sindromul "cetăţii asediate", care i-a făcut să se "ghetoizeze" cultural, dar întemeierea, de pildă, a unui teatru de limbă idiş a fost imposibilă. Evreul ucrainean Abraham Goldfaden a trebuit să plece din Imperiul ţarist în Moldova pentru a fonda la Iaşi, în 1876, primul teatru de acest tip.

Cum spuneam, în spaţiul românesc, încercarea de emancipare a evreilor este ratată odată cu aprobarea Constituţiei din 1866 şi nu este rezolvată nici prin amendarea ei ulterioară. Profund dezamăgiţi, evreii au toate motivele să îşi întărească instituţiile comunitare şi culturale de păstrare a identităţii cultural-lingvistice. Spre deosebire de evreii din Rusia, cei din Ţările Române au nu numai motivele, dar şi oportunitatea să o facă. Toleranţa socială şi confesională permite evreilor din spaţiul românesc să-şi întemeieze presă, şcoală şi teatru de limbă idiş. Simplificînd lucrurile, evreii din Europa Centrală, pot, dar nu vor; cei din Rusia vor, dar nu pot; iar cei din România vor şi pot să-şi întemeieze un teatru de limbă idiş şi alte instituţii culturale comunitare.

Aşa cum ştim, nici revizuirea din 1879 a Constituţiei României nu a rezolvat problema emancipării evreilor, cu toată presiunea exercitată de Marile Puteri. La Congresul de la Berlin, Bismarck, Disraeli & Co au pus tranşant problema: recunoaşterea independenţei Principatelor Române faţă de Imperiul Otoman (după războiul ruso-româno-turc din 1877-1878) în schimbul emancipării politice a evreilor din spaţiul românesc. Opţiunea publicistului conservator Mihai Eminescu, de pildă, a fost clară: mai bine să ne lipsim de independenţă decît să plătim acest preţ uriaş.

Pînă la urmă, în octombrie 1879, Parlamentul român a aprobat o modificare formală a celebrului articol 7. Evreii vor "putea obţine naturalizarea", dar nu din oficiu, ci în anumite condiţii: nu imediat, ci după un termen de cel puţin 10 ani; şi nu în bloc sau pe categorii, ci pe bază individuală, fiecare caz trebuind să fie votat în ambele Camere parlamentare şi apoi aprobat printr-o lege specială de plenul Parlamentului. Solicitanţii trebuiau să depună o cerere de naturalizare adresată Parlametului şi un dosar cu documente vechi (pe care mulţi nu le mai aveau din cauza incendiilor, războaielor, expulzărilor etc.).

În aceste condiţii, noua prevedere constituţională privind emanciparea politică a evreilor-români s-a dovedit a fi literă moartă. În următoarele două decenii (1881-1900), de pildă, au fost naturalizaţi doar 22 de evrei, adică, în medie, cam un evreu pe an. După Congresul de la Berlin (1879) şi pînă în 1913, cifra naturalizărilor a fost de 529 dintr-un total de cîteva sute de mii de evrei. Pe deasupra, acest sistem strict formal a încurajat şi corupţia. În această privinţă, iată cîteva remarci scrise de Adolphe Stern (preşedintele Uniunii Evreilor Pămînteni) despre situaţia de la începutul anilor 1880: "Cum se putea prevedea, naturalizările evreilor, la început rare, aproape au încetat. Parlamentul «trînteşte» pe mai toţi evreii. [...] Ce calvar e această naturalizare individuală, rod nenorocit al Tratatului din Berlin! Ce umilinţi pentru candidat şi ce mezat ruşinos în parlament!" (Din viaţa unui evreu-român. Însemnări din viaţa mea, 1915).

Cazul ratat al savantului Lazăr Şăineanu este simptomatic. El a fost refuzat sistematic de către Parlament, chiar şi după ce în 1899 s-a convertit la creştinism (un act care a provocat supărarea prietenului său de la Londra, Moses Gaster). Lazăr Şăineanu avea formal nevoie de cetăţenia română pentru a putea ocupa postul de asistent al lui B.P. Hasdeu la Universitatea din Bucureşti. Pînă la urmă, dezgustat şi umilit, Şăineanu s-a autoexilat la Paris în 1901.

Şi un tablou al lui Nicolae Grigorescu este edificator. În anul 1880, pictorul Nicolae Grigorescu a expus la Expoziţia oficială de la Paris o pictură cunoscută sub titlul "Evreul cu gîsca". Se pare că pictorul a realizat tabloul anume pentru acest eveniment. Suflul proaspăt al lucrării şi realismul ei frust i-a impresionat pe criticii de artă ai timpului. Lucrarea a fost remarcată şi s-a bucurat de succes. Nu era prima lucrare cu subiect evreiesc a pictorului. Mai multe picturi şi desene reprezentînd evrei din Moldova sau din Galiţia au fost realizate de Grigorescu. În anii 1860, de pildă, în drumul său din Franţa în România, pictorul s-a oprit de trei ori în Galiţia (în 1864, 1867 şi 1869), unde a realizat schiţe şi desene cu evrei ortodocşi. "El a fost fascinat - comentează Cătălina Macovei - de aceşti «evrei galiţieni», cu înfăţişarea şi obiceiurile lor specifice. S-ar putea ca interesul său să fi fost trezit de evreii reprezentaţi de Rembrandt" (monografia Nicolae Grigorescu, 1999). Pictura Evreul cu gîsca reprezintă un evreu est-european tipic. El poartă caftan negru şi căciulă tradiţională cu blană (streimel), are barbă şi perciuni rituali etc. Este un evreu sărman, dintr-un stetl din Moldova. Ţine în mîna stîngă (cu trei degete) o hîrtie şi în mîna dreptă (zdravăn, ca să nu o scape) o gîscă vie. Evreii din Moldova (ca şi cei din Maramureş) erau mari crescători de gîşte. Carnea şi grăsimea de gîscă făceau parte din dieta tradiţională evreiască. Deci, imaginea unui evreu sărac, dintr-un stetl din Moldova, ţinînd în mînă o gîscă vie nu constituia nimic neobişnuit.

Elementul straniu din tabloul "Evreul cu gîsca" este hîrtia pe care o ţine personajul în mîna stîngă. Avînd aplicat un timbru judiciar, pare să fie vorba de un act oficial. Pictorul a lăsat posibilitatea ca privitorul să descifreze cui îi este adresată petiţia: "Domnule Preşedinte [al Parlamentului] şi Dlor Deputaţi". Titlul iniţial al tabloului aduce unele lămuriri: Evreu din Moldova mergînd la Parlamentul României pentru a-şi cere naturalizarea. Pornit dintr-un stetl din Moldova - "plin de colb şi de evrei", cum scria undeva Mihail Sadoveanu -, evreul din pictura lui Grigorescu merge la Bucureşti să depună la Parlament o cerere de naturalizare, aducînd cu el - ca plocon - o gîscă. Hazul uriaş al situaţiei reprezentate în tablou constă în faptul că bietul evreu îşi închipuia că un plocon minor - o gîscă (şi încă vie!) - poate fi "înmînat" Parlamentului român pentru rezolvarea unei probleme atît de importante ("problema evreiască", aşa zicînd). Astfel a fost înţeleasă pictura lui Grigorescu din 1880: o privire ironică asupra unui om simplu care încearcă să supravieţuiască într-o societate profund coruptă.

Dezamăgirea ulterioară Constituţiei din 1866 şi revizuirii ei din 1879, a generat o puternică mişcare sionistă (avant la lettre). Vorbim de sionism înainte de sionismul propriu-zis, ca mişcare politică naţională.

În perioada decembrie 1881 - ianuarie 1882 a avut loc congresul "sionist" de la Focşani, cu vreo 16 ani înainte de primul Congres internaţional sionist (Basel, 1897; cu 126 de delegaţi din România, a treia delegaţie după Polonia şi Austria) şi cu 15 ani înainte de apariţia cărţii lui Theodor Herzl, Der Judenstaat (Viena, 1896; imediat tradusă şi publicată la Botoşani, în 1896). Din Moineşti şi din alte ştetl-uri moldoveneşti au pornit primii pionieri sionişti, care plecau spre Ţara Sfîntă cu poeziile lui Eminescu în desagă. Ei au creat primele "colonii agricole" (moşav-uri) în Palestina: mai ales Zikhron Yaakov şi Rosh Pina, dar şi Rishon le Zion, Petah Tikvah, Gedera. Etnomuzicologii susţin că un cîntec popular românesc ("Cucuruz cu frunza-n sus") a dat naştere imnului internaţional al sionoştilor, "Hatikvah" ("Speranţa"), devenit în 1948 imnul oficial al statului Israel. Iar hora românească a devenit un dans naţional israelian. Plecau cu nostalgie în suflet, dar totuşi plecau.

Comunitatea evreiască din România a fost mare şi importantă din punct de vedere economic, social şi cultural. La începutul anului 1940, înainte de destrămarea României Mari, ea număra circa 800.000 de evrei, fiind a treia comunitate din Europa şi a patra din lume (după comunităţile din URSS, Polonia şi SUA). Vreo 300.000 au pierit în Holocaust. Alte sute de mii au fugit de comunism în Israel şi în Occident. Marea majoritate a evreilor din România era compusă din mici comercianţi, meşteşugari liberi, proprietari de ateliere şi magazine, oameni angrenaţi în profesii liberale (avocaţi, medici etc.). Or, prin naţionalizare şi prin noile reglementări comuniste, aceste pături sociale şi profesionale au fost primele lovite, primele spoliate şi pauperizate, primele distruse de regimul comunist. Valurile succesive de emigrare în Israel, de la sfîrşitul anilor `40 şi începutul anilor `50, se explică în acest fel, şi nu prin "exportul de revoluţie socialistă" pe care l-ar fi vizat Ana Pauker.

Capitolul românesc al Holocaustului este destul de atipic. Pe teritoriul României au operat mai multe tipuri foarte diferite de Holocaust. Unele au fost condiţiile în Basarabia şi Bucovina, altele în Nord-Vestul României (regiune administrată de Ungaria condusă de Miklós Horthy şi Döme Sztójay), altele în restul României. Apoi, alte condiţii au fost în oraşele în care au avut loc pogromuri în perioada 1940-1941: Dorohoi (august 1940), Bucureşti (ianuarie 1941), Iaşi (iunie-iulie 1941) şi Odessa (octombrie 1941). Totuşi, a susţine (cum o fac unii istorici) că mareşalul Ion Antonescu i-ar fi salvat pe evreii din România este absurd. Este ca şi cum am spune că un om care a omorît ("doar") cinci evrei din zece i-ar fi salvat, de fapt, pe ceilalţi şase. Un conducător de Stat care omoară două sute de mii de oameni nu e mai puţin criminal decît altul care omoară patru sute de mii.

Atipic este şi numărul foarte mic al românilor care au fost omagiaţi de Israel şi medaliaţi de muzeul Yad Vashem ca "drepţi ai popoarelor", cu alte cuvinte, ca ne-evrei care - fără să vizeze vreun cîştig material - au salvat evrei de la moarte în timpul celui de-al doilea război mondial. În 1990, deci la căderea regimului comunist, numărul de "drepţi ai popoarelor" înregistarţi în România era de doar 36 de oameni (printre care mari personalităţi precum Traian Popovici, primarul oraşului Cernăuţi şi Viorica Agarici, preşedinta Societăţii "Crucea Roşie" din oraşul Roman). Dar, la acel moment, erau înregistraţi 3.265 de "drepţi ai popoarelor" în Olanda şi 2.972 în Polonia. Cu alte cuvinte, numărul românilor "drepţi ai popoarelor" era infim, de doar 1,1% faţă de cei olandezi şi de 1,2% faţă de cei polonezi. Cu siguranţă nu acesta era numărul corect. Mai ales că, după 1990, numărul românilor medaliaţi de Yad Vashem s-a dublat. Părerea mea este că regimul comunist din România a descurajat înscrierea oamenilor în acest program de recunoaştere a meritelor lor. Pentru regimul (naţional-)comunist, Holocaustul a fost un subiect tabu. Se mai vorbea doar de genocidul evreilor din Nord-Vestul Transilvaniei, pentru a da o copită "prietenilor" socialişti din Ungaria frăţească. Pentru naţional-comunismul românesc (în anii `70-`80, cînd mareşalul Antonescu şi parţial legionarii erau reabilitaţi), a recunoaşte că au fost mulţi români care i-au scăpat pe evrei de la moarte era un mod implicit de a recunoaşte că viaţa evreilor din România era în pericol în acea epocă.

Astăzi, au mai rămas foarte puţini evrei în România: vreo şase mii, dintre care cam jumătate în Bucureşti. Asta înseamnă că au rămas mai puţin decît 1% din numărul evreilor existenţi în anul 1940. Dar a rămas o imensă moştenire culturală, materială (sinagogi, cimitire, spitale, şcoli comunitare) şi imaterială (moştenirea lăsată de intelectuali, scriitori, filologi, savanţi, pictori, actori, arhitecţi, muzicieni etc.). Sînt cel puţin două domenii culturale în care s-au distins în mod special intelectualii evrei din România: lingvistică-filologie (Moses Gaster, Lazăr Şăineanu, Heimann Tiktin, Jacques Byck, Ion-Aurel Candrea, Al. Graur, Iancu Fischer, Zigu Ornea, Paul Cornea etc) şi avangarda literar-artistică (Tristan Tzara, Benjamin Fundoianu, Ilarie Voronca, Jacques Costin, Saşa Pană, H. Bonciu, Max Blecher, Paul Păun, D. Trost, Dan Faur, Şesto Pals, Isidore Isou, Paul Celan, Gherasim Luca, Marcel Iancu, Arthur Segal, Jacques Hérold, M.H. Maxy, Victor Brauner, Jules Perahim ş.a.). Rămîne să se stabilisească (părerile sînt împărţite şi controversate) de ce anume aceste domenii culturale au fost cvasi-monopolizate de evreii din România.

Tot la capitolul "moştenire culturală", ar trebui să inventariem şi unele stereotipii (aparent) pozitive referitoare la evrei, precum şi nenumăratele clişee negative care continuă să supravieţuiască tenace în mentalul colectiv românesc. Aşa cum arta şi literatura evreilor-români este parte din moştenirea culturală românească, tot aşa, din păcate, şi manifestările antisemite din România sînt parte a culturii române (vezi Andrei Oişteanu, Imaginea evreului în cultura română, 2012).

Numărul mic al evreilor nu a făcut să dispară manifestările antisemite din spaţiul public românesc. Se vorbeşte de fenomen neaşteptat: "antisemitism fără evrei". Nu sîntem în situaţia din Ungaria (cu o populaţie mult mai mică şi o comunitate evreiască mult mai mare) unde sînt manifestări politice antisemite foarte acute. Întrucîtva asemănătoare e situaţia din Polonia, unde au rămas doar cîteva mii de evrei. Un intelectual polonez, Adam Michnik, a definit-o foarte plastic: "În Polonia trăiesc azi mai mulţi budişti decît evrei: nu există o problemă budistă, dar este o mare problemă evreiască". Nu mărimea minorităţii contează, ci istoricul acelei comunităţi şi mai ales istoricul relaţiei dintre comunitatea minoritară şi cea majoritară. Paradoxal, antisemitismul fără (sau cu puţini) evrei se manifestă mai simplu şi este mai eficient. Nu mai este detestat "evreul real" din colţul străzii, ci "evreul imaginar", evreul generic, un construct fantomatic, o fantoşă în seama căreia pot fi puse toate viciile şi legendele imaginabile. "Evreul real" nu va fi pe-aproape ca să infirme toate aceste aberaţii. Mai rămîne un pas de făcut pînă la teoria "conspiraţiei iudeo-masonice", a "guvernului mondial", a "finanţei oculte", care declanşează războaie, schimbă guverne, măreşte preţul petrolului etc. etc.

În cultura română este vehiculată o lungă listă de intelectuali mai mult sau mai puţin antisemiţi din istoria modernă a României. Este într-adevăr o listă lungă şi foarte prezentă. Mult mai puţin se vorbeşte de faptul că există şi o lungă listă de intelectuali români filosemiţi, din care putem să-i amintim anume pe I.L. Caragiale, Alexandru Macedonski, Liviu Rebreanu, Gala Galaction, Constantin Rădulescu-Motru, Tudor Arghezi, Eugen Lovinescu, Perpessicius, Ion Vinea, Geo Bogza, Iordan Chimet, Ioan Petru Culianu ş.a.m.d. Lor le dedic acest eseu.

 

Andrei Oișteanu este etnolog, antropolog, istoric al religiilor și al mentalităților.

Editorii recomanda

George PLEȘU

Pandemia a fost un prilej bun pentru ca INCFC…

Corina ȘUTEU

În noiembrie 2009, autoexilat în Argentina,…

Oltița CÎNTEC

E dificil de evaluat cît de mult bine a făcut…

Mircea VASILESCU

De zece ani, pe 15 ianuarie se sărbătorește…