Robert Koteles, Study for One, 2019

Data:

Cultura, obsesia păguboasă a vieții culturale

Erwin KESSLER

Niciodată nu m-am simțit minoritar, din nici o perspectivă. Mi-e străină ideea unei vulnerabilități identitare ca vector constitutiv al conștiinței de sine, cu umbrela vindicativă și vehementă – dar de fapt protectoare – pe care o oferă aceasta, dînd o pîine ușoară minții, înjugată la o idee fixă. 

Germana era kitchen language în familie. Doar sora bunicului, Fräulein Miezi, fată bătrînă și șovină, vorbea (mereu) germana, bolborosind absentă rugăciuni catolice printre nepoții nesuferiți, ortodocși fără știință. Cînd a murit, la 99 de ani, am scotocit cu verii mei în cufărul ei cu cărți, sperînd să dăm de comori. Erau doar broșuri DOX și romane sentimentale, în litere gotice. Trăise toată viața în altă lume. E drept, în școala primară am fost inițial surprins că nimeni nu înțelegea cuvinte precum Platz, Speis, Schale, pe care tatăl meu, mătușile și unchii le foloseau curent acasă. Treptat, nu le-am mai folosit nici eu. Nu a durut, nu mi-a ruinat viața. Le-am reînvățat apoi cu copiii mei, născuți în Germania.

Mai mult decît limba, din familia germană am deprins aversiunea față de comunism și față de ocupanții ruși care îl aduseseră. Poveștile orbitau în jurul anilor buni, interbelici, și a ororilor comuniste postbelice. Numai că, sub comunism, partea română a familiei suferise chiar mai mult decît cea germană. Nici un ascendent lingvistic sau moral nu era adus de elementul minoritar. M-am simțit mereu eu, nu neapărat român. Crescut în comunismul ceaușist, o ideologie străină firii umane, favorabilă doar unei pături de activiști și securiști scelerați, dezmățul ideologic naționalist nu a făcut altceva decît să inhibe sentimentul de apartenență.  

Cumva, nu mă simțeam urmașul dacilor, chiar dacă odată la școală, la un bal mascat, m-am deghizat în Decebal (era un bal mascat pe teme istorice și nu voiam să mă deghizez în ilegalist), ocazie cu care m-am acoperit cu opregul cu fir de argint de la bunica mea româncă, singurul sentiment plăcut pe care l-am reținut și care mi-a marcat ulterior plăcerea de colecționar de artă populară românească. 

Singura dată în viață cînd am fost pus în fața unei "crize" identitare a fost în 1993, la Györ, în trenul care mă ducea la o conferință din Austria. Grănicerul ungur care a intrat în compartiment mi-a smuls pașaportul și bagajele și mi-a cerut să cobor din tren pentru că refuzam să îi răspund la torentul de cuvinte maghiare cu care mă copleșise și în care recunoșteam un singur cuvînt, pocit - Cheșler. Îmi maghiariza numele. Insista că eu sînt maghiar românizat care refuză să vorbească maghiara și că trebuie să fiu adus în fața autorităților. I-am spus (în germană, engleză, franceză) că sînt român etnic german și că, și dacă aș fi fost maghiar, treaba lui era doar să verifice pașaportul, nu competențele mele lingvistice. Pe scara vagonului, în stație, superiorul lui a sesizat expresia de triumf de pe fața mea atunci cînd i-am spus cît de bucuros sînt să pierd participarea la o conferință de istoria artei în favoarea unei conferințe de presă despre drepturile omului. L-a trimis pe malacul zelos să îmi pună bagajele la loc și am plecat spre Viena. Eram încîntat că sînt român, nu pentru că mi-ar fi adus vreun avantaj, ci pentru că era o condiție problematică. Tot atunci am sesizat cît de facilă este politica identitară și cît de sordid-profitabilă ar fi exploatarea traumei. 

Nu m-am simțit minoritar nici în 1994, cînd am început să public în revista 22 articole critice de critică de artă (critica de artă la noi era eminamente necritică, apă de trandafiri, nu din cauza terorii ideologice comuniste, ci din pricina unei foarte umane îmbăloșări reciproce a artiștilor și așa-zișilor critici). Și nu m-am simțit minoritar nici atunci cînd am fost imediat atacat de bas-baritonii vieții culturale. Mi s-a reproșat ba că nu sînt bun român (fiind considerat de unii german nazist, de alții evreu conspiraționist), ba că sînt stalinist, ba că sînt ortodoxist, ba că am nu știu ce complexe și probleme fiziologice. 

Recent, unii dintre aceștia au propus public, în scris, nu doar să fiu cenzurat, ci să mi se interzică să public, pentru că după atîția ani de publicistică am continuat să afirm impenitent că anumite instituții sînt ilegitime, că arta critică este critică, nu artă, că arta politică este propagandă, că militantismul artistic este o formă de terorism ideologic, că proiectele artistice ascund frecvent carierismul cel mai mediocru, că artiștii cumsecade și oamenii de bine ascund mitraliere sub fustele lor înfoiate de indignare și că o bună parte din istoria și teoria artei actuale este succesoarea aceleia din comunism și obnubilează sau distorsionează interesat întregi perioade și teme, exonerînd "munca" artiștilor (care serveau regimul) pentru că aceștia erau profesioniști de treabă, pe care sistemul ticălos îi manipula. 

Nici asta nu a durut și nu mi-a ruinat viața. Au acționat ca o minoritate dictatorială care își apără privilegiile sub masca omeniei. Deși păreau apărătorii bunului-simț majoritar, nu au găsit ecou suficient pentru a-mi cenzura libertatea de expresie. S-au dovedit minoritari. 

Dar asta nu m-a fericit și nu mi-a înălțat viața. Pentru că de fapt nu cultura (națională sau nu) te ține în viață, ci viața bună, așa cum e ea aici sau aiurea. Nu ca protagonist al culturii naționale am edificat, împreună cu o echipă extraordinară, MARe/Muzeul de Artă Recentă, singurul muzeu de artă privat construit în România în mai bine de 100 de ani, ci pentru plăcerea foarte personală, a tuturor celor implicați, pentru dorința lor și a celor asemenea de a se simți bine, de a fi fericiți într-un loc în care frumosul, urîtul, binele, răul, sublimul, abjectul, toate se completează într-un sens profund dat existenței, nu culturii. 

Obsesia păguboasă a vieții culturale este cultura, iar efectul acesteia este carierismul de care te izbești pretutindeni, carierism birocratic pentru care mulți își sacrifică viețile lor și ale altora, uitînd să își ofere și să ofere locuri și răgazuri în care să se simtă efectiv bine, nu să scrîșnească steril în locuri urîte, lipsite de viață. Faptul că MARe/Muzeul de Artă Recentă este trăit intens de vizitatorii săi, că aici se fac selfie-uri cu duiumul (știu, e îngrozitor de superficial, de subcultural, de condamnabil!), se filmează reclame comerciale și filme de acțiune internaționale (da, ce oroare, chiar acel film faimos, un veritabil brand la care vă gîndiți acum, crezînd că nu poate fi vorba despre el!), se joacă piese de teatru ca în orice teatru, se proiectează filme ca în orice grădină de cinema, au loc concerte ca în sălile polivalente, se țin petreceri corporatiste și dineuri diplomatice, și se vede multă, multă artă românească și internațională, mereu fiind ceva nou, toate acestea nu țin (așa cum bine ați sesizat!) de Marea Cultură Națională, ci de bunăstarea vieții de zi cu zi, de sentimentul că e bine să-ți fie bine într-un loc bun, chiar și într-o metropolă ca București. 

Ei bine, acest sentiment cu totul necultural chiar mă fericește și îmi luminează viața. Exact așa cum mă fericește și îmi luminează ziua o postață de cosit, într-o dimineață de mai, sau un măr plin de fructe, tîrziu, în octombrie.

 

Erwin Kessler este istoric de artă și director-fondator al Muzeului de Artă Recentă (MARe). 

Editorii recomanda

George PLEȘU

Pandemia a fost un prilej bun pentru ca INCFC…

Corina ȘUTEU

În noiembrie 2009, autoexilat în Argentina,…

Oltița CÎNTEC

E dificil de evaluat cît de mult bine a făcut…

Mircea VASILESCU

De zece ani, pe 15 ianuarie se sărbătorește…